Să vă spun un secret?

Când am ajuns la doamna aceasta acasă, am crezut că doar o să mi se explice procedeul, că o să povestim și o să privesc, cuminte, magia luând contur. Spre surprinderea mea, după ce am intrat, primul lucru care mi s-a spus a fost „Hai! Te pui pe scaun, iei chișița în mână și scrii un ou.”

Spaimă mare, stric oul! Curiozitatea însă și mai mare. Așa că, vă dați seama că s-a pus mâna pe chișiță (mai tremurândă la început) și ne-am dat la povestit, înconjurate de miros de ceară.

Doamna Violeta, din Demăcușa, Suceava, face ouă de când avea 8 ani, iar povestea din spate este una tare frumoasă!
Când era micuță, doamna Violeta locuia pe o uliță, iar aproape de casa ei era toloaca (pajiștea) unde pășteau animalele. „Vacile, oile, erau pe toloacă la păscut în timpul verii. Și seara mă trimiteau după ele: du-te în toloacă după vaci, du-te dupa oi! Uneori oile fugeau, și trebuia să prind mielul și îl puneam pe spate ca să îl aduc înapoi.”

Întâmplarea, sau destinul, a făcut ca darul acesta al culorii să o aștepte la o distanță mică de casă, ascuns după un colț de drum. „Ca să nu merg pe drum, să înconjor, o luam printre livezi. Și acolo, printre, livezi, locuia o bătrână care scria ouă.”
Și a trecut o dată, de două ori, apoi a început să se oprească la această doamnă. Puțin a durat până a pus și ea mâna pe o chișiță. Desigur, la început lucra “doar pe roșu”. Adică pe stratul cu vopsea roșie, ca să nu strice nimic important pe alb sau pe galben. Roșu fiind cel mai ușor, după spusele dânsei.  
„Veneam seara acasă și mă întrebau ai mei unde am stat atâta – ba am căutat vaca, ba nu găseam oaia. Vă dați seama – treabă acasă și eu să merg la pictat. M-a învățat cât a putut de mult, și după ce am crescut mai mare, am început singură – ba să fac rost de ceară, ba de chișițe, și încet, încet, așa a început.”

Munca din spate nu este deloc ușoară, însă după cum poate ați observat, niciun meșteșug ori tradiție adusă de pe timpuri nu se face cu ușurință. Gospodarii puneau hărnicie în tot și în toate, până și în pasul iute din joc.
Asta face că, după cum ne-a explicat doamna Violeta și așa cum zice o vorbă din popor – totul se face cu oameni – și încondeiera oului se face tot cu ei. Este nevoie de om pentru ceara folosită pentru scris.
Ceara de albine trebuie să fie curată, ca să nu se înfunde chișița. Ați citit bine, da.


Chișița nu este doar o sârmă subțire legată de o bucată de lemn. Este un tubuleț metalic, tare, tare mic, prin care curge ceara. Iar ceara intră printr-o găurică făcută în lemn, în dreptul acestui tubuleț.
Eu cel puțin nu știam acest lucru și, pierdută în fascinație și curiozitate, m-am uitat mult și bine la chișițele aflate în fața mea.

Întorcându-ne la ouăle noastre, pe lângă omul pentru ceară, este nevoie de un om pentru chișițe. Nu se găsesc ele la orice colț de uliță, și de multe ori este necesar să se facă după nevoile gospodinelor – o să vedeți pe mesele lor chișițe care scriu mai gros, care scriu mai subțire, chișițe folosite mai rar, care sunt aproape curate, și chișițe afumate în strat gros de la cât de mult au stat pe foc.
Este necesar om pentru ouă, ca să nu rămâi fără ele când este nevoia mai mare, și alt om pentru vopsea. Iar vopseaua aceasta, în comparație cu cea pentru ouăle încondeiate doar cu ceară, este mult mai greu de achiziționat.
 

Un lucru foarte interesant despre această vopsea?

Cu mult timp în urmă, vopseaua pentru ouă se lua mai „pe sub mână”, sau prin conexiuni ori vorbe bune de la vopsitorii de lână. Și se lua, desigur, în cantități cât se poate de mici.

Așadar, acestea sunt câteva dintre cele necesare, însă pe masă se află tare multe. Dar vă spun acum care sunt pașii, așa cum i-am învățat și eu, în stângăcie, zilele trecute.


Am luat oul. În fața mea, un cofrag întreg cu ouă, albe, golite, unele cu început de scris pe ele.
L-am ales pe cel mai mic, să nu fie stricăciunile tare mari. Apoi, îndrumată în cel mai cald mod, am luat în mână chișița.
Aceasta se afla într-un recipient metalic, negru după ce multe rânduri de ceară s-au topit în el, iar înăuntru, ceara lichidă. Neagră la culoare. Și este bine să fie neagră la culoare, ca să se vadă liniile clar pe oul alb. De asta se ținea mai demult ceara în ulcică pe marginea sobei continuu – să se afume. Iar în această ceară, vreo alte 4 tipuri de chișițe.

Neștiind, am început să trag linii când cu o chișiță, când cu alta. Liniile – ba una subțire, ba una groasă. Așa am învățat că și chișițele au întrebuințări diferite: pentru linii, pentru scris ori pentru umplut spațiile goale.

După ce am scris pe ou, doamna Violeta a pregătit vopseaua galbenă. L-am pus acolo, în vopseaua fierbinte, și l-am dat peste cap de câteva ori, până s-a prins bine vopseaua. L-am scos, l-am șters cu un șervețel, apoi ne-am pus iar pe scaun, la scris, sub lumina puternică a lămpii.



După ce am desenat modelele pe galben, vopseaua fierbinte a fost din nou pregătită – de data aceasta roșie la culoare.
Am dat din nou oul peste cap, l-am șters bine, și iar am început să-l scriem.
După ce am scris cât am putut de bine și de mult, a urmat ultimul strat – vopseaua neagră. Iar vopseaua neagră a prins tot ce nu era dat cu ceară.



A fost ca și cum am desenat oul invers – am început cu albul, luminile, liniile fine, și am terminat cu ce părea a fi fundalul pe care se pun culorile.
Oul nostru este negru. Eu, albă ca varul crezând că l-am stricat.
Dar mai e un pas și anume: Se pune oul deasupra aragazului, sau deasupra plitei, iar toată ceara noastră scrisă atent, neagră la culoare – se topește odată cu vopseaua.

Oul se încălzește și se șterge, câte puțin, cu grijă, cu un prosop.
Astfel, tot ce a acoperit ceara noastră, a ieșit în culori vii, tradiționale, la suprafață.  
Ultimul pas? Să se facă oul lucios.



Acum se dă cu lac, și se lasă câteva ore bune la uscat. Înainte se folosea ulei, untură sau unsoare. Orice fel de grăsime.

De la sute de puncte, adunate unul lângă altul, la linii ce construiesc modele întregi.

Pe ouăle pictate de aceasta, pe lângă simbolurile geometrice, o să regăsiți multe simboluri tradiționale vechi, precum Crucea, spicul de grâu, brâul, floarea, frunza, soarele, ulciorul, ștergarul, calea rătăcită sau calea pierdută – aceasta din urmă fiind unul dintre cele mai vechi modele tradiționale, și simbolizează drumul omului.

Doamna Violeta face și ouă de struț, iar pentru acestea este nevoie de calcul, măsurători și atenție. Oul este măsurat, modelul este ales, desenat cu creionul, retușat, așezat, împărțit și abia apoi învăluit în culoare. V-am spus: răbdare multă. Muncă? Și mai multă. Însă rezultatul, dacă privești atent, îți taie respirația.
În poveștile noastre, strecurate printre explicații, râsete și încurajări, doamna Violeta a mai spus că în părțile acelea multă lume face ouă încondeiate, însă puțini tare o fac în modul acesta bătrân, adus de pe timpuri.
Cele mai multe gospodine aleg pictatul cu ceară. Astfel, oul în vopsea, este o tradiție ce pare că devine, prin dificultatea ei, din ce în ce mai rar întâlnită.

Totuși, doamna Violeta spune că o învață pe nepoțica ei bucuria acestui meșteșug și că micuța deja participă la concursuri și festivaluri, veste ce mi-a adus tare multă bucurie.

Cam aceasta este povestea din spatele culorilor.
O poveste împletită în miros de ceară, râsete și bucuria lucrului frumos făcut. O experiență extraordinară. O femeie cu inima tare caldă și mâini colorate – și de vopsea, și de talent.